Şi astfel iubirea de sine fu distrusă
Un acvariu în care micile mele insecte (gelatinoase, diluate, fără culoare) se înecau fără niciun fel de regret.
Încerc să-mi dau seama câţi ani am. Nu au trecut prea mulţi de când am fost la doctor cu mama. Intrasem în camera aceea albă. Birou alb, chiuvetă albă. Privirile noastre spălăcite din cauza lipsei de miros. În lumină, perdelele (poate înflorate, poate simple) se confundau cu halatul medicului. Dă-ţi pantalonaşii jos. Am privit ghiveciul cu muşcate (ofilite, scurse printre frunzuliţele pufoase) de la fereastra deschisă. Afară se auzeau zgomote. Aş fi dat orice să fiu acolo. Printre pietoni şi printre şoferii care se înjurau. Verde roşu. Verde roşu. Niciodată să nu treci pe roşu îmi spusese mama. Dar mie mai mult îmi plăcea să traversez când toţi aşteptau îngrămădiţi pe marginea trotuarului. Eram în faţa geamului şi muşcatele se ofileau după fiecare băiat care işi dădea pantalonaşii jos la control. Nu vreau. Dă-ţi pantalonaşii jos, să nu-mi spui că te ruşinezi, doar eşti băiat mare.
Aici nu e nici o fereastră deschisă. Niciun ghivechi cu muşcate. Dar imi dau pantalonii jos de fiecare dată când simt nevoia să mă ating. Fără pudoare. La început îmi înmoi degetele cu salivă, îmi duc mâna jos, îl înfăşor în degete şi aştept să se mărească. Apoi când este aproape dur îmi duc mâna la nas. Vreau să-mi simt mirosul (închis, aducând a stătut, puţin a urină când mi-e lene să mă spăl). Da, da, nu miroase a bine. Ia să vedem ce are aici flăcăul ăsta cu ochi mari şi frumoşi. Închişi. Medicul mă atinge, îmi trage pielea înainte şi înapoi, încercând să-mi scoată căpuţul la iveală. Mă retrag brusc. Mă doare. Mă doare. Mă doare. Mă doare. Nu inţeleg de ce îmi curg lacrimile. Sunt dur, îmi mai scuip în mână, şi încep să mă frec, strâng tare, pentru că simt mai multă plăcere aşa. Şi mai tare. Sunt vineţiu. Îmi simt inima cum se bucură (mai rapidă, ca o atletă în nu ştiu ce maraton de amatori). Când îmi las lacrimile să curgă pe obraji în clipa în care termin, mă simt cu adevărat fericit. Fimoză, nu reuşim să decalotăm nimic aici. Sunt două posibilităţi. Circumcizie. Sau (o pauză în care norii lăsau urme vii pe faianţă). Exerciţiu şi masare. Mama îl privea grav pe doctor. Eu priveam când la ea, când la doctor, când la ghiveci. În camera asta acum nu mai sunt glastre cu flori. Au fost luate toate. Nu am apucat să văd cum florile se prăbuşesc printre frunze în dorinţa nebună de a-şi pune capăt zilelor. Până la urmă toate florile sunt sinucigase. Chiar dacă au soare. Chiar dacă nu au. Chiar dacă sunt sau nu udate. Într-un final toate se plictisesc prăbuşindu-se într-o mâhnire cronică. Petală după petală. Îşi schimbă culoarea. Forma. Se ghemuiesc de parcă ar vrea să ascundă perle printre riduri (dar e numai praf înăuntrul lor) şi cad. Cu un parfum intens, mai placut decât atunci când sunt în viaţă.
Sunt două lucruri de care pot fi sigur. Unu - în camera asta nu există vase cu flori la vreo fereastră deschisă, pentru că aici nu e nicio fereastră (deschisă, întredeschisă sau închisă). Şi doi - trebuie să recunosc că florile miros mai frumos când sunt moarte. Numai că aici nu pot să-mi îndop nasul cu miresmele lor (autodistructive, neintelese, vii sau moarte), ci doar să îmi privesc picioarele cum se leagănă pe marginea patului. Să mă întreb de ce masa, podeaua, scaunul şi toate celelalte puţine obiecte sunt aşa decolorate, ca şi cum prea multa lumină a neoanelor le-ar fi mâncat culorile. Au trecut ceva ani de când mă trimiteau în baie să mă masez. Îmi dăduseră şi un gel. Apăsam molcom tubul urmărind cum viscozitatea incoloră se străduia să iasă uniform. În chiuveta umplută cu apă caldă picuram viermişori de gel (netezi, cuminţi, greoi) care se scufundau resemnaţi cu aceeaşi lentoare a petalelor fanate. Fără vreun regret. Le muşcam vieţile ca într-un atac naval. Când a început să-mi placă descompunerea lor în apă, am început să-mi scurg viermişorii din tub între picioare. Erau reci.
Se prelingeau zdrobindu-se printre degetele doctorului care mă apucaseră ferm. Începuse din nou să-mi mişte pielea înainte şi înapoi. Era o senzaţie plăcută. Meticulos, ca şi cum ar fi învăţat toată viaţa să facă aşa. Îi priveam bucăţile de mătreaţă cum se agăţau de firele de păr brun. Urechile (cu terminaţii ţuguiate, moi, spălătocite), sprâncenele, nasul. Mă adulmeca în timp ce pielea mea începea să-şi dea drumul. Aici nu e nevoie de bisturiu, nu-i aşa băieţaş, trebuie să rezolvăm problema jucându-ne. Doar nu o să mergem noi să tăiem ditamai frumuseţea de pielişoară. Când a terminat, m-am uitat la mama. Era aşezată pe scaun cu poşeta în braţe, privind ghiveciul cu muşcate ofilite. Fereastra era închisă. S-a uitat apoi la mine. În mijlocul cabinetului. Eram pe jumătate gol, sleios cu pielea şi mintea forţate. Doctorul se spăla pe mâini. Mi-am adus aminte cum e să traversezi pe roşu. Cum adulţii văzându-mă aşa mic, s-au grăbit să mă tragă înapoi, dar reuşind să mă desprind din degetele lor (înainte - înapoi) am ajuns pe partea cealaltă a străzii. Nevătămat? Am înţeles de la mămica ta, că ai golit tubul cu gel în chiuvetă, fără să te masezi. Vrei să vii aici din trei în trei zile să ne jucăm împreună? Sau preferi să te joci singur acasă? Nu îmi aduc aminte ce preferam, dacă îi voiam degetele lui sau pe ale mele. Sau ale amândurora. Întrepătrunse într-o mişcare de balansoar.
Nu mai contează câţi ani am acum. Pantalonaşii mei nespălaţi, lipsiţi de orice nevoie de a avea vreo culoare mai puţin ternă ridicaţi pe forma mea încă trezită. Îmi plac mai mult azvârliţi într-un colţ departe de pat. Închişi în aceeaşi încăpere cu mine. Fără nici o fereastră, fără nicio perdea (poate înflorată, poate simplă) sau vreun ghiveci cu flori. Cu aceeaşi privire indecisă îmi omor timpul masându-mă (când uşor, când apăsat) regulat. Din trei în trei zile. Cu precizie. Cu nevoia de a uita zgomotul maşinilor, culoarea poşetei mamei, robinetul picurând din cabinet sau toate acele plăcuţe de faianţă pe care norii îşi călăreau umbrele. Nu m-am întrebat de ce stau închis aici. Daca m-a încuiat cineva sau dacă izolarea am făcut-o singur. Unicul meu regret este că nu m-au lăsat, sau singur nu mi-am permis să păstrez câteva glastre cu flori. Să le văd cum se îngroapă singure în faţa unei ferestre. Când o să cresc, voi sparge zidul şi voi construi un gemuleţ. Mic de tot. Prin care să aud frâne, copii care traversează pe roşu şi mulţi şoferi care se înjură între ei.
Da, în timp ce stau aici cu pantalonii în vine sau aruncaţi şi îmi jumulesc Mickey Mouse-ul, undeva într-o fabrică se construiesc încă o mie.
Un acvariu în care micile mele insecte (gelatinoase, diluate, fără culoare) se înecau fără niciun fel de regret.
Încerc să-mi dau seama câţi ani am. Nu au trecut prea mulţi de când am fost la doctor cu mama. Intrasem în camera aceea albă. Birou alb, chiuvetă albă. Privirile noastre spălăcite din cauza lipsei de miros. În lumină, perdelele (poate înflorate, poate simple) se confundau cu halatul medicului. Dă-ţi pantalonaşii jos. Am privit ghiveciul cu muşcate (ofilite, scurse printre frunzuliţele pufoase) de la fereastra deschisă. Afară se auzeau zgomote. Aş fi dat orice să fiu acolo. Printre pietoni şi printre şoferii care se înjurau. Verde roşu. Verde roşu. Niciodată să nu treci pe roşu îmi spusese mama. Dar mie mai mult îmi plăcea să traversez când toţi aşteptau îngrămădiţi pe marginea trotuarului. Eram în faţa geamului şi muşcatele se ofileau după fiecare băiat care işi dădea pantalonaşii jos la control. Nu vreau. Dă-ţi pantalonaşii jos, să nu-mi spui că te ruşinezi, doar eşti băiat mare.
Aici nu e nici o fereastră deschisă. Niciun ghivechi cu muşcate. Dar imi dau pantalonii jos de fiecare dată când simt nevoia să mă ating. Fără pudoare. La început îmi înmoi degetele cu salivă, îmi duc mâna jos, îl înfăşor în degete şi aştept să se mărească. Apoi când este aproape dur îmi duc mâna la nas. Vreau să-mi simt mirosul (închis, aducând a stătut, puţin a urină când mi-e lene să mă spăl). Da, da, nu miroase a bine. Ia să vedem ce are aici flăcăul ăsta cu ochi mari şi frumoşi. Închişi. Medicul mă atinge, îmi trage pielea înainte şi înapoi, încercând să-mi scoată căpuţul la iveală. Mă retrag brusc. Mă doare. Mă doare. Mă doare. Mă doare. Nu inţeleg de ce îmi curg lacrimile. Sunt dur, îmi mai scuip în mână, şi încep să mă frec, strâng tare, pentru că simt mai multă plăcere aşa. Şi mai tare. Sunt vineţiu. Îmi simt inima cum se bucură (mai rapidă, ca o atletă în nu ştiu ce maraton de amatori). Când îmi las lacrimile să curgă pe obraji în clipa în care termin, mă simt cu adevărat fericit. Fimoză, nu reuşim să decalotăm nimic aici. Sunt două posibilităţi. Circumcizie. Sau (o pauză în care norii lăsau urme vii pe faianţă). Exerciţiu şi masare. Mama îl privea grav pe doctor. Eu priveam când la ea, când la doctor, când la ghiveci. În camera asta acum nu mai sunt glastre cu flori. Au fost luate toate. Nu am apucat să văd cum florile se prăbuşesc printre frunze în dorinţa nebună de a-şi pune capăt zilelor. Până la urmă toate florile sunt sinucigase. Chiar dacă au soare. Chiar dacă nu au. Chiar dacă sunt sau nu udate. Într-un final toate se plictisesc prăbuşindu-se într-o mâhnire cronică. Petală după petală. Îşi schimbă culoarea. Forma. Se ghemuiesc de parcă ar vrea să ascundă perle printre riduri (dar e numai praf înăuntrul lor) şi cad. Cu un parfum intens, mai placut decât atunci când sunt în viaţă.
Sunt două lucruri de care pot fi sigur. Unu - în camera asta nu există vase cu flori la vreo fereastră deschisă, pentru că aici nu e nicio fereastră (deschisă, întredeschisă sau închisă). Şi doi - trebuie să recunosc că florile miros mai frumos când sunt moarte. Numai că aici nu pot să-mi îndop nasul cu miresmele lor (autodistructive, neintelese, vii sau moarte), ci doar să îmi privesc picioarele cum se leagănă pe marginea patului. Să mă întreb de ce masa, podeaua, scaunul şi toate celelalte puţine obiecte sunt aşa decolorate, ca şi cum prea multa lumină a neoanelor le-ar fi mâncat culorile. Au trecut ceva ani de când mă trimiteau în baie să mă masez. Îmi dăduseră şi un gel. Apăsam molcom tubul urmărind cum viscozitatea incoloră se străduia să iasă uniform. În chiuveta umplută cu apă caldă picuram viermişori de gel (netezi, cuminţi, greoi) care se scufundau resemnaţi cu aceeaşi lentoare a petalelor fanate. Fără vreun regret. Le muşcam vieţile ca într-un atac naval. Când a început să-mi placă descompunerea lor în apă, am început să-mi scurg viermişorii din tub între picioare. Erau reci.
Se prelingeau zdrobindu-se printre degetele doctorului care mă apucaseră ferm. Începuse din nou să-mi mişte pielea înainte şi înapoi. Era o senzaţie plăcută. Meticulos, ca şi cum ar fi învăţat toată viaţa să facă aşa. Îi priveam bucăţile de mătreaţă cum se agăţau de firele de păr brun. Urechile (cu terminaţii ţuguiate, moi, spălătocite), sprâncenele, nasul. Mă adulmeca în timp ce pielea mea începea să-şi dea drumul. Aici nu e nevoie de bisturiu, nu-i aşa băieţaş, trebuie să rezolvăm problema jucându-ne. Doar nu o să mergem noi să tăiem ditamai frumuseţea de pielişoară. Când a terminat, m-am uitat la mama. Era aşezată pe scaun cu poşeta în braţe, privind ghiveciul cu muşcate ofilite. Fereastra era închisă. S-a uitat apoi la mine. În mijlocul cabinetului. Eram pe jumătate gol, sleios cu pielea şi mintea forţate. Doctorul se spăla pe mâini. Mi-am adus aminte cum e să traversezi pe roşu. Cum adulţii văzându-mă aşa mic, s-au grăbit să mă tragă înapoi, dar reuşind să mă desprind din degetele lor (înainte - înapoi) am ajuns pe partea cealaltă a străzii. Nevătămat? Am înţeles de la mămica ta, că ai golit tubul cu gel în chiuvetă, fără să te masezi. Vrei să vii aici din trei în trei zile să ne jucăm împreună? Sau preferi să te joci singur acasă? Nu îmi aduc aminte ce preferam, dacă îi voiam degetele lui sau pe ale mele. Sau ale amândurora. Întrepătrunse într-o mişcare de balansoar.
Nu mai contează câţi ani am acum. Pantalonaşii mei nespălaţi, lipsiţi de orice nevoie de a avea vreo culoare mai puţin ternă ridicaţi pe forma mea încă trezită. Îmi plac mai mult azvârliţi într-un colţ departe de pat. Închişi în aceeaşi încăpere cu mine. Fără nici o fereastră, fără nicio perdea (poate înflorată, poate simplă) sau vreun ghiveci cu flori. Cu aceeaşi privire indecisă îmi omor timpul masându-mă (când uşor, când apăsat) regulat. Din trei în trei zile. Cu precizie. Cu nevoia de a uita zgomotul maşinilor, culoarea poşetei mamei, robinetul picurând din cabinet sau toate acele plăcuţe de faianţă pe care norii îşi călăreau umbrele. Nu m-am întrebat de ce stau închis aici. Daca m-a încuiat cineva sau dacă izolarea am făcut-o singur. Unicul meu regret este că nu m-au lăsat, sau singur nu mi-am permis să păstrez câteva glastre cu flori. Să le văd cum se îngroapă singure în faţa unei ferestre. Când o să cresc, voi sparge zidul şi voi construi un gemuleţ. Mic de tot. Prin care să aud frâne, copii care traversează pe roşu şi mulţi şoferi care se înjură între ei.
Da, în timp ce stau aici cu pantalonii în vine sau aruncaţi şi îmi jumulesc Mickey Mouse-ul, undeva într-o fabrică se construiesc încă o mie.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu